Avangarda este un domeniu intimidant pentru majoritatea publicului, si cel mai controversat in perceptia criticii. In avangarda, reperele traditionale ale esteticului sunt intoarse, de cele mai multe ori in forme socante, non-ambientale, dar extrem de inovatoare. Stereotipiile expresiei artistice obisnuite si notiunea frumosului clasic sunt fundamental negate, iar atitudinea artistului (art-itudinea) are adesea valente de manifest. Ordinea este deranjata si conservatorismul distrus. Paradoxal, in arta, anarhismul si decadenta avangardei devin un element de progres. Cu toata diversitatea ei de expresie, totusi avangarda foloseste tautologic aceeasi reteta: non-conformismul. Ca efect final, avangarda ne modifica felul in care privim lumea si consideram valorile cultural universal valabile.
Muzicologul Nikolaus Hammoncourt nota in scrierile sale: “Muzica din zilele noastre reflecta realitatea noastra. Nu ne place aceasta muzica? E ca si cum am spune ca nu ne place sa ne privim in oglinda si sa vedem ceea ce ea reflecta. Daca am avea o oglinda magica, reflectanta a unei lumi ideale, oare ce efect ar avea aceasta asupra noastra?”. Tendinta spectatorului in fata operei este identificarea cu continutul ei, gasindu-si afinitati afective cu personajele, ori cu situatiile descriptive si, nu in ultima instanta, de a fi incantat. Dar arta este o idealizare si o iluzie a lumii reale. In forma ei pura, avangarda se afla in deplin teritoriu al abstractului unde identificarea cu realul este exclusa de cele mai multe ori; de aici si inaccesibilitatea de comprehensiune a consumatorului neavizat si mai putin educat.
Excesele hiperintelectualiste ale avangardei artistice esueaza adesea intr-un derizoriu steril, gustat probabil doar de snobi, dar, in alte cazuri, anumite reprezentari pot fi incluse in categoria capodoperelor. Nimic mai adevarat ca avangarda este un teritoriu periculos de navigatie pentru un artist, si ca de la sublim la ridicol nu este decat un pas. Doar timpul poate decide valoarea operei – amore ore re probatum... gloriae.
Conditia suprema a artei ramane totusi sinceritatea. Si de ce nu am putea sa-i credem pe avangardisti ca sunt sinceri, din moment ce ei risca atat de mult? Desigur, limitele devin prin analiza suficient de derutante. De unde incepe si pana unde poate ajunge o expresie artistica iesita din tipare? Oare riscam sa intram in zona schizoida ori pur patologica a mentalului? Anumite experimente test de psihopatologie efectuate de o clinica din Germania asupra unor pacienti ce nu sunt artisti in nici un fel, au demonstrat capabilitati artistice deosebite din partea acestora. Cu o abila promovare, acestia ar putea capata statut de artisti profesionisti. Poate nu degeaba se spune ca artistii ar fi putin “sariti” si este tot atat de adevarat ca iti trebuie un dram de nebunie pentru a te lasa cuprins de chinurile, angoasele si suferintele unui artist adevarat. Evident, nesinceritatea in arta nu poate produce decat cabotini.
Copyright © : Daniel Ionescu
Numai bine!
Acum 5 ani
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu